Mediașul Civic


De foarte curând a fost editat volumul Denkmaltopographie Siebenbürgen. Stadt Mediasch. Altstadt 5.7.1. Stadt Mediasch. Bearbeitet von Alexandru Avram. Herausgegeben von Christoph Machat / Topografia monumentelor din Transilvania. Municipiul Mediaş. Centrul istoric 5.7.1. Municipiul Mediaş. Elaborat de Alexandru Avram. Editat de Christoph Machat. Hermannstadt – Bonn, Schiller Verlag, 2015, 284 p.

Trebuie să înţelegem că munca la acest volum s-a derulat între anii 1996-1998. Publicarea sa survine la o distanţă de 20 de ani. Introducerea, semnalată de sighişoreanul Christoph Machat, ne derutează: pare că fişele monumentelor propriu-zise au fost concepute şi îi aparţin istoricului de artă sibian Alexandru Avram, în timp ce restul ar fi de aşezat pe seama semnatarului introducerii. Părţile nu sunt semnate separat aşa că am putea înţelege ce dorim.

Textul este bilingv, german şi românesc, aranjat paralel, ca să uşureze accesibilitatea.

După introducere, urmează compartimentele Dezvoltarea arhitectonică, Fişa de localitate Mediaş, Tabel cronologic, Construcţiile ecleziastice, Arhitectura de apărare, Centrul istoric.
Întreaga schemă de cuprins are deci ţinuta unei „schiţe”, în care foarte mult trebuia conceput şi scris în foarte puţin spaţiu tipografic.

De prisos să comentăm ce înseamnă toate lucrările asemănătoare: priviri superficiale sau foarte selective, în dreptul cărora trebuie să te întrebi mereu ce ţintă reală au avut?
Să informeze scurt? Să atragă doar atenţia? Cine ar fi adevăraţii beneficiari ai paginilor? Pentru turişti pare cel mai probabil (prin abrevierea excesivă), pentru urbanişti este o simplă orientare, iar pentru istorici … în mod sigur pentru iritare! Apariţia unor note critice doar într-o parte a volumului, lasă şi ea aparenţa unui hibrid de istorie şi „altceva”.

Materialele sunt dotate cu informaţii numeroase care au fost aşezate extrem de neinspirat. Ca să ne concentrăm pe un subiect ori obiectiv, va trebui să-l căutăm prin tot volumul.
La sfârşitul Fişei de localitate descoperim o precară listă cu descoperirile arheologice din oraş (p. 32-33).
Din ea lipsesc date fundamentale, cum ar fi fortificaţia de Epoca Fierului de pe „Cetate” şi referirile la descoperirile romane răzleţe, care certifică totuşi prezenţa unei forme de locuire care ne-a lăsat urme de culte religioase şi de morminte.

Descrierea urbanistică porneşte din planurile inginerilor militari habsburgi. Pentru că nimic mai vechi nu există. Era normal ca ei să nu pună prea mare preţ pe dotările interioare ale oraşului, însă măcar planul Visconti defineşte componentele esenţiale, care ar fi meritat mai mult discutate.
Continuarea discuţiei cu veduta de pe altarul din Târnava Mare (Proştea Mare) apare destul de ciudată. Valoarea documentară a acelei imagini nu poate depăşi un rost pur orientativ, valabil pentru multe alte mărturii iconografice contemporane. În plus, trebuie corijat că respectiva pictură nu datează „ante 1534”, ci aproximativ din perioada anilor 1485-1495.

Începuturile locuirii la Mediaş sunt prezentate ca datând doar din sec. al XIII-lea şi fixate arbitrar în baza fanteziei interpretării lotizărilor tardive, din sec. XIX (teoria Paul Niedermaier) (p. 34), cu toate că, în altă zonă de volum (p. 51), ni se comunică faptul că există morminte de sec. XII pe amplasamentul bisericii Sf. Margareta. Să înţelegem că cei îngropaţi cu un secol mai devreme fuseseră nişte simpli „navetişti”?

S-a spus că ar fi fost secui (nu în acest volum, ci în alte locuri).
Nimic nu este însă sigur legat de etnicul lor, deci puteau fi şi „oaspeţi” de orice limbă.
Anul 1262 invocat drept moment precis pentru noi gospodării [care] se construiesc este o simplă fantezie, fără nici cea mai mică bază istorică.

Aceeaşi miraculoasă apariţie de case ori loturi noi, se lipeşte de anii 1287, 1325, 1350, 1375 etc. Dacă ne-am hazarda a scrie că în anii 1282, 1327, 1363 şi 1386, s-au săpat în Mediaş noi fântâni, s-a clădit un pod, un han sau zece grajduri, cine ar putea să ne contrazică?

Prima menţiune scrisă (1267, Mediesy) este tratată ilar, cu toate că izvorul face din nume o adjectivare (= „Medieşanul” – în lb. maghiară). Mai mult decât atât, referirea se face clar la o stăpânire de tip nobiliar, care se extindea de la Micăsasa, până la Dupuş.

Va trebui să rupem firul impus de paginile volumului, pentru a discuta monstruozitatea „grofilor” de Mediaş, care încep, chipurile a fi pomeniţi de la 1320 înainte (p. 34, apoi acelaşi termen reluat, ca să nu credem cumva că ar fi fost o simplă eroare de tipar, şi la p. 35, 36, 37, 40).

Autorii nu sunt la curent nici cu istoriografia săsească (implicit şi cea românească) care porneşte de la menţionarea unor „comites”, pe care îi echivalează corect cu „greavi”/„grevi” (lb. germană „Grefen”). Numele de „grof” este unguresc şi s-a oferit, din a doua jumătate a sec. al XV-lea, magnaţilor regatului Ungariei. În continuitate, dacă Mediaşul a avut „grofi”, din sec. al XIV-lea, de ce nu ar fi avut şi secuii „conte” (cum se scrie efectiv, la p. 36)?
Data începerii bisericii la „cca 1275” nu poate fi reală, din moment ce avem pe loc un cimitir mai vechi, care nu a funcţionat un veac fără lăcaş de cult (eventual unul din lemn); tot aşa, exact în aceeaşi perioadă, nu se putea clădi câte o capelă la nord şi sud (p. 34).

Onorabilii noştri autori – istorici de artă, par a nu cunoaşte faptul că biserica a fost o bazilică, cu trei nave, cu altar/cor principal şi colaterale probabil închise tot prin abside laterale. În alt loc, colaterale dotate cu abside independente, sunt reduse la starea banală de câte o încăpere dreptunghiulară alungită (p. 51). Discuţia legată de documentul din 1283, demonstrează că nu se cunoaşte deloc faptul că orice comunitate catolică a timpului era deja inclusă într-un arhidiaconat, corespunzător unui comitat, subdivizat mereu în decanate. Iar faptul că un paroh din Mediaş ocupa postul de decan, arată deja importanţa locului nostru ori măcar a preotului său.

Se scrie că în anul 1315, scaunele Mediaş şi Şeica ar fi „redobândit” drepturi (p. 31, reafirmat la p. 34), când nu se poate accepta decât începutul unui proces, nicidecum vreo întoarcere la ceva vechi. Diploma regală din 1225, cunoscută sub numele de Andreanum, nu includea şi teritoriul saşilor din Mediaş şi Şeica, astfel încât reafirmarea unor drepturi inexistente trebuia explicată în altă manieră.
Remarca după ce în 1317 se organizează la Mediaş primul târg (p. 20) este absolut incorectă. Nimeni nu ar putea jura că atunci ar fi fost primul. Târgurile de tip regal nu s-au organizat niciodată de la o dată de-nceput, eventual au o primă atestare cunoscută ori au fost privilegiate ca atare pentru o anumită dată din an ori săptămână. Acelaşi tip de interpretare „post festum” însoţeşte eronat şi atestarea din 1424, numai după care, presupune autorul, se întemeiază piaţa actuală.

Nici menţiunea „in foro” nu desemnează o piaţă, ci târgul în general, ba chiar şi „timpul de derulare al acţiunii de târguire”. Pomenirea din anul 1359, drept „civitas” ar trebui să nu mai fie atât de surprinzătoare, pe cât este de prezentată, pentru că face parte din labilitatea terminologică a numeroase alte realităţi ori fenomene contemporane. Nu pare deloc important că în 1468 se consemnează prima formă onomastică săsească a oraşului (Mydwisch) (p. 37).
Cu toate că deja în 1477, sunt menţionaţi un jude şi un „villicus”, dovedindu-ne că nu au nici o noţiune corectă despre funcţia de „primar”, se socoteşte că cel din urmă a fost consemnat doar în anul 1556 (p. 41). Mai departe vom pricepe că „villicus” a fost de fapt „administrator de oraş” (1711, p. 43).

Dacă facem socoteala etajelor Turnului Trompeţilor, atunci în 1551 el s-a supraînălţat cu trei nivele şi dotat cu patru turnuleţe de colţ (p. 41), la 1695 s-au interpus „două nivele din cărămidă deasupra etajelor inferioare” (p. 42), fără să putem înţelege dacă turnuleţele au fost reclădite ori ridicate cu cricul, împreună cu tot coronamentul. O să lăsăm cititorilor libertatea de a înţelege câte şi cum s-au isprăvit etajele adăugate, după ce numitele turnuleţe, care se văd şi astăzi, au fost gata.

Biserica Sf. Nicolae de pe Zekesch, nu putea fi nicidecum „vechea biserică evanghelică” (p. 35, 57), ci, ori o capelă ori biserica unui sat înghiţit de Mediaş, de rit catolic. A discuta despre vreo planimetrie a ei („probabil o biserică-sală”) este complet hazardat, tot aşa ca şi despre întemeierile de case şi gospodării pe străzi cu nume de astăzi. Cum se mai atestă şi alt „edificiu religios” dedicat Sf. Ulrich, autorii noştri se cuveneau a face introspecţii serioase în jurisdicţia bisericească medievală, pentru a scoate presupuneri de bun simţ legate de fosta lor funcţie.

Mai departe, ne regăsim în faţa unei alte „concluzii”: refacerea bisericii în stil gotic, la „cca 1335” (p. 35). În alt loc ni se spuse că s-ar fi descoperit două monede din anii 1330-1340 (p. 51) care ar fi datat „biserica II”. Dacă nu ştim exact în ce contexte au fost regăsite, avem toate temeiurile să ne imaginăm că ele ajută la o datare „post quem”, nu legată automat de anii lor de emisiune. Data mai precisă poate fi corelată (eventual) doar de registrul de dijme papale, iarăşi fără absolut nici un indiciu care să o sprijine.

Ameţitoare, pentru autori istorici de artă, este imaginarea lărgirii bisericii doar cu o colaterală spre nord („cca 1391” – p. 36). În ceea ce ne priveşte, nu putem admite uşor ca biserica să fi stat neterminată aproape jumătate de secol, doar pentru că nişte monede au fost găsite printre urme de podele ori umpluturi de straturi. La altă scară, a fost repetat acelaşi plan de bazilică trinavată, mai vechi, din care nava de sud a fost radical modificată către finalul sec. al XV-lea. Interesantă şi opinia că o parte de navă a stat neboltită (p. 51), deoarece se ştie cu certitudine că majoritatea bazilicilor romanice târzii, cu dimensiuni comparabile au avut tavane, bolţi.

Refacerea din „cca 1440” este descrisă ca fiind completată cu un cor „de acelaşi lărgime ca nava centrală” (p. 36). Elementar, orice refacere radicală a bisericilor medievale începea însă cu altarul, astfel încât procesul ar putea fi interpretat tocmai invers: un cor nou, la care urma să se alinieze o nouă/noi navă/nave. Indulgenţa papei, din 1446, se leagă obligatoriu de strângerea de fonduri destinate unor construcţii foarte serioase. Datarea bolţilor navei laterale „pe la mijlocul sec. al XV-lea” este contrazisă pe stratul de pictură care îmbracă peretele de nord al navei centrale, care este datat destul de ferm, în decenii 1420-1430 (analogii cu Mălâncrav, mai nou şi cu pictura de la Ighişul Nou). Este evident că în deceniul indicat, biserica avea o formă închegată şi chiar pictată, nu a mai aşteptat două decenii ca să primească şi bolţi.

Nu am înţeles de ce prezenţa inscripţiilor cehe (nu „slavone”, p. 54) din sacristie, ar trebui să urmeze logica lui Hermann Fabini care le-a pus pe seama unor „refugiaţi”. Singurii refugiaţi despre care cunoaştem câte ceva au fost, şi la Mediaş, sârbii.

După ce ni se citează o dispoziţie de înfiinţare ori sprijin a profesorilor (scholasticus, la singular) (1397), ar fi meritat nuanţat că în 1429, atestarea devenise directă (p. 36). S-a înţeles aiurea prestarea „serviciului militar” conform unor reglementări din anii 1318 şi 1456. Prima repeta prescripţia diplomei de la 1225, următoarea aducea precizări legate de paza lăsată în urmă, în caz de război. O altă interpretare ameţitoare este cuprinsă în formularea din dreptul anului 1543: „nici un străin nu are voie să vândă în oraş marfă” (p. 40). Ar fi mult prea mult să lămurim condiţionările comerciale ale epocii.

De o naivitate anterioară secolului al XIX-lea este aserţiunea: „la acea dată castelul exista, dar azi ştim că fortificaţia de pe acel loc putea fi mult mai veche, din moment ce deja la sfârşitul secolului al XIII-lea exista aici o biserică, iar poziţia se preta la o fortificare” (p. 67). În această logică, fiecare deal cu o biserică în vârf, va fi avut în Evul Mediu şi o cetate. Tot împrumutată din „fantezia Niedermaier”, la 1325, „cetatea are un zid de incintă cu două turnuri” (p. 34); nimic mai nedovedit. Dar, doar mai puţin mai departe, se scrie că în 1350, „se începe ridicarea turnului de poartă al Castelului şi a zidurilor de incintă” (p. 35). Ce dovadă mai bună a faptului că datele nu numai că sunt aruncate la întâmplare, dar nu au fost nici corelate între ele? La fel de fantezist, aflăm că la 1375, se ridică „o împrejmuire comună şi o a doua este ridicată”, iar feeria continuă cu o a doua incintă a bisericii. Există un „ciudat” Turn al Mariei, cu coronament refăcut, dar nici un istoric medieşan sau din altă parte nu şi-a pus vreodată întrebarea dacă nu a putut fi un vechi donjon. El, ori altul, fie şi dacă îl comparăm cu arhitectura de la Aţel ori Biertan.

Nici cu datarea unor supraînălţări şi „încă trei turnuri ale fortificaţiei bisericeşti”, „după 1400” (p. 36) nu stăm prea bine. Chiar dacă pe la 1450 se atestă un castelan, nu se ştie ce va fi servit el: un castel, o biserică fortificată ori un oraş deja înzidit? Încă în anul 1477, nu este prea clar ce fortificaţie ar fi importantă: o cetate adevărată ori o biserică fortificată (p. 39). Actul regelui Matia, din 1486, prin care se fac înlesniri pentru ridicarea zidurilor este interpretat drept act imperativ de obligare a cetăţenilor care nu şi-ar fi recunoscut singuri interesele de apărare (p. 39). mai departe, „uitând” acest act, se afirmă că zidurile (de fapt, care? cele din jurul bisericii parohiale ori ale incintei urbane?) s-au ridicat între 1490-1534. Procesul nu pare nicidecum punctat de o informaţie, pe care tot în volum o regăsim, care afirmă că în anul 1494 „localitatea ar fi înconjurată de ziduri aproape în întregime” (p. 39). Apoi, alt document citat, de la 1517, susţine din nou că oraşul şi-a rezolvat centura de apărare (p. 40). Se deduce destul de bine că nu se implică nici un fel de nuanţă, care ar îngădui normalitatea perfecţionării sistemului de apărare, măcar pe tronsoane limitate.

Ce legătură ar avea participarea zidarilor medieşeni la construcţia cetăţii Oradiei, cu urbanismul localităţii din care au descins (p. 20), nu ni se explică. Se scrie că Mediaşul ar fi fost pe traseul unei căi comerciale dintre Sibiu şi Sighişoara (p. 32), cu toate că acel rost l-a deţinut, în adevăr, Agnita. Ce se poate comenta despre afirmaţia „promite construirea… a unei case, care va fi o podoabă” (p. 38, nici în germană „Zierde” nu este limpede ce s-a vrut a se comunica)? Spitalul este menţionat odată în dreptul anului 1475, apoi la 1487 (p. 38-39). Aceasta înseamnă că s-a tot construit, timp de 12 ani? Se afirmă că aurarii noştri „şi-au dat statutul breslei sibiene” (p. 39). Ce se poate înţelege din această afirmaţie?

Două case de pe strada N. Iorga datează din secolul al XVII-lea. Autorul sintezei edilitare nici nu le menţionează, pentru secolul amintit singurele menţiuni sunt doar pentru decorul heraldic al unui edificiu din piaţa centrală. Cu toate acestea una figurează chiar şi pe lista monumentelor istorice.

Deşi doi arhitecţii (Paul Niedermaier şi Michael Tănase) au scris lucruri consistente despre oraşul istoric, contribuţia lor nu este nici asimilată, nici criticată ca fiind contrată semnatarului acestui text nou. Drept urmare, concluziile legate de denivelarea străzilor sau unele particularităţi ce pot fi facil percepute, nu prea stau bine alături cu o Piaţă a castelului „înconjurată de incinta fortificată”. Cea din urmă este o pură invenţie care face totală abstracţie de obligativitatea cimitirului din jurul bisericii parohiale. Ne place şi formularea „mai multe uliţe principale” (p. 38) de care ar fi beneficiat oraşul nostru. Aparţin neîndoios aceluiaşi urbanism care a contat şi pe „bulevarde secundare”.

Paginile sunt o salbă de perle de adunat dintr-o întreagă generaţie de elevi bezmetici. Am văzut mai sus, ce fantasmagorie a rezultat despre „grofii” localnici. Marcăm „cazemate pentru turnuri” (de fapt corect, în textul german, „Kanonen” = tunuri) (p. 19). „casa de şlefuire” (= tocilăria) (p. 37), un rege „Sigismund” este pus în anul 1457 (poate „1437”?) (p. 37), „petanţi” (p. 38). Meşterul pictor care a fost influenţat de cel al altarului din Schottenstifts (Viena), ar fi descins ori învăţat, în cartea noastră la „biserica scoţiană” din Viena (p. 39).

În 1611, principe nu era „Sigismund” Báthory (p. 42), ci vărul său Gabriel. Aflăm de-a dreptul stupefiaţi că „spătarii” aveau o breaslă (p. 40-42). În fapt, cum spune termenul german („Schwertfeger”) nu este vorba decât despre aceiaşi năstruşnici „tocilari”. Ni de mai dăruieşte şi meseria de „fierari de cupru (?)” („Kupferschiede”) (p. 41) care nu este decât cea de „arămar”. Nu mai decriptăm meseria „franjurarilor” („Fransenmacher”) (p. 43) pe care nu o cunoaşte nici un dicţionar, dar nici vreun istoric. Pentru facilitate, scriem noi că ceea ce se cheamă „croşetari” („Knopfstricker”, p. 43) erau în adevăr „găitănarii”. O epidemie de ciumă (1717-1718) „cere” victime (p. 43). Iar în anul 1755, orga are „două manuale” (p. 43)

Din grafia particulară a paginilor fac parte însă şi „biserica Franciscană” (p. 25), „reformă” (p. 31) religioasă, „castel” şi „Castel”, dovedind că nu numai substantivele nu se scriu imitând majuscula germană, dar nici adjectivele nu au vreo lege de-a lor, cum, se pare, nici fenomenele sau instituţiile. Succesiunea de două puncte în interiorul aceleiaşi fraze (p. 26) redefineşte semnalele de punctuaţie ale limbii române. Onomastica este jucată haotic. Autorii noştri traduc slujniceşte „Matei” Corvin, deşi în textul german, acelaşi rege este denumit corect, aşa precum fusese botezat „Matthias” (p. 20).
Apoi, mai departe: „regele Wladislaw I” (p. 36, iar la p. 39 „Wladislaw II.” – cu punct după, la mijloc de propoziţie), evident identic cu „Vladislav al II-lea” (p. 54), „regele Ladislaus” (p. 37), Laurenţiu Pekri şi Lorenz Pekri (în aceeaşi p. 43), „Iancu”, „Johannes”, „Johann”, „Nikolaus”, însă doar „Sigismund”, „Ştefan”, „Stephen”, „Michael” etc. etc. Se simte izbitor că un etnic german şi-a asumat prea curajos conceptul de „eu ştiu româneşte”, sfârşind prin a se face bine de ocară. După ce şi-a trudit dicţionarul personal a uitat complet să mai facă ceea ce la orice carte se numeşte „revizie” ori „corectură”.

Ilustraţia de la p. 17, pe lângă faptul că nu are nici o legendă, nu are nici o relevanţă la text. Majoritatea textului continuă să fie însoţită de fotografii alb-negru, fără legende şi atât de mici încât îşi pierd întreaga relevanţă documentar-orientativă. Nu am avea de obiectat în situaţia în care paginaţia nu s-ar fi postat pe doar două coloane. Dar nu, există o coloană separată, a ilustraţiilor, care rămâne liberă şi goală atunci când nu există decât câte o singură fotografie pentru o clădire. Rearanjarea întregului text, într-o altă oglindă de pagină, ar fi permis deci şi fotografii mai mari.

Este extrem de vizibil cum doi istorici de artă şi-au asumat ei singuri o întreagă istorie de oraş, folosind un pretext al geografiei umane. Mai mult decât atât, s-au ocupat de el numai cu un asemenea prilej „topografic”, iar cercetarea lor a rămas nu doar superficială, dar chiar plină de erori. Ne-am ales doar cu un volum „aliniat” unei ambiţioase serii de topografii, cu un rezultat mediocru. Acest volum este o finalitate tristă a antreprizei. Nici măcar nu se poate utiliza ca model, ci ca unul potrivnic.

Cristoph Machat a fost printre primii autori născuţi în România, apoi emigraţi şi reveniţi, care să ne înveţe a publica după finanţe mari, europene, pe baza unor proiecte grandioase. Iar pentru întregul proiect s-au luat bani frumoşi, într-o vreme în care Germania îşi măsura actele culturale prin cercetarea fostelor teritorii europene populate cu etnici plecaţi din „Vaterland”. Schema a funcţionat apoi şi în continuare, implicând numai români, dar folosind, aproape la fel de eficient, banii disponibili. Cam aşa cum s-a procedat şi cu zidurile medievale: bani europeni mulţi, s-a făcut ceva, care este şchiop ori va pocni la a treia zăpadă.
Nu există aici nici scuza vreunei presiuni de publicare. Cum am văzut, între munca pe teren şi tipărire s-au interpus două decenii. Am putea socoti că singurele date de la care am putea pleca mai departe, sunt informaţiile primare despre imobilele secolelor XVIII-XX.

Adrian Andrei Rusu

13161066_1146775382041764_391609500_o